Întregul univers l-ai pune lângă pat,
Femeie imorală! Plictisul te-a stricat.
Să-ți ții în formă dinții pentru-acest joc murdar,
Ai zi de zi nevoie de-o inimă-n sertar.
Iar ochii luminați ca niște magazine,
Ca sfeșnicele-aprinse când sărbătoarea vine,
De-o forță împrumutată fac uz cu aroganță,
Necunoscând cea lege care le dă prestanță.
Mașinărie oarbă și surdă, chinuri vrei!
Unealtă potrivită ce-al lumii sânge-l bei,
Cum de nu ai rușine și cum de n-ai zărit
În orişice oglindă cum vraja ți-a pierit?
Acest rău fără margini cu care te încânți
Nu te-a făcut vreodată să pleci și să renunți,
Atuncea când natura, în schema ei haină,
S-a folosit de tine, ispită feminină,
– Din tine, fiară crudă, un geniu să învie?.
O, jalnică grandoare! Sublimă infamie!
Sensul versurilor
Piesa descrie o femeie imorală, coruptă de plictis și de dorința de a manipula. Ea este văzută ca o unealtă a naturii, folosită pentru ispită, dar în cele din urmă, vraja ei se destramă, lăsând-o cu o jalnică grandoare.