Deseară ce vei spune, biet suflet solitar,
Tu, inimă, uscată pe vremuri, ce vei spune
Fiinţei preafrumoase, preascumpe şi preabune
Ai cărei ochi deodată te-nviorară iar?.
– Vom pune-orgoliul nostru de-a pururi s-o slăvească;
Poruncile-i domoale nepreţuite sunt;
Pătruns de duh e trupu-i ca plasma îngerească;
Privirea ei ne-mbracă în luminos veşmânt.
Oricând, în toiul nopţii şi în singurătate
Sau ziua-n larma străzii şi-a omeneştii gloate,
Fantasma ei în aer ca flacăra dansează.
Şi spune: „Sunt frumoasă şi vreau cu străşnicie
De dragul meu Frumosul drag veşnic să vă fie.
Eu sunt Madona, Muza şi îngerul de pază.”
Sensul versurilor
Piesa exprimă o introspecție a sufletului singuratic, care se întreabă ce va spune unei ființe frumoase care l-a revigorat. Aceasta este văzută ca o Madonă, o Muză și un înger păzitor, sursă de inspirație și frumusețe eternă.