Frunzuliță inișor,
Greu îi dorul când îi dor,
La inimă când se pune
Face inima cărbune,
Măi bădiță Constantine!.
Dorul nu m-o ascultat
Inimioara mi-o aflat,
Mă poartă pe la izvoare
Să-mi potolesc setea mare,
Măi bădiță Constantine!.
Te rog, bădiță, să vii
La izvorul dintre vii
Ochi în ochi să ne privim
De dragoste să vorbim,
Măi bădiță Constantine!
Și să facem casă bună
Cu dragostea împreună,
Măi bădiță Constantine!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund și suferința cauzată de dragoste. Protagonista își cheamă iubitul la izvor, sperând la o relație împlinită și la construirea unui viitor împreună.