Frunză verde, foi și-o fragă,
Tare-mi mai ești, lume, dragă
Și cu bune, și cu rele
Cum sunt și zilele mele,
Și cu soare, și cu nor,
Când cu lacrimi, când cu dor,
Cu necaz și bucurii,
În viață toate le știi.
Îți cânt dragostea și dorul,
Codrul verde și izvorul
Și la joc în sărbătoare
Când se-ntinde hora mare,
Dar tu, lume, n-ai să știi
Că în nopțile târzii
Pentru tine eu am pus
În cântece tot ce-am strâns.
N-am venit, lume, la tine
Dacă mi-o fost rău sau bine,
Am știut că ești lăsată
Să mai greșești câteodată,
Și de dragă ce îmi ești
Te iert când păcătuiești,
De frumos și de urât
Cât am să pot am să-ți cânt.
Lume, draga mea, frumoasă,
Trece vremea și nu-mi lasă
Drumul lung și ghemul mare
Și nici iarbă pe cărare,
Codrul îi bătut de vânt,
Cad frunzele la pământ,
Trec zilele rând pe rând,
Văd bătrânețea venind,
Dragă lume, într-o zi
Să îți cânt n-oi mai veni,
Dar știu că n-ai să mă uiți
Cântecele-ai să-mi asculți.
Sensul versurilor
Cântecul este o declarație de dragoste față de lume, cu bune și cu rele. Artistul își exprimă recunoștința și acceptarea față de viață, anticipând totodată trecerea timpului și moartea, dar sperând să fie amintit prin cântecele sale.