Din zarea mea pe care putui să mi-o destram
Ca să-mi asvârl privirea-nfrigurată peste
Hotarele înguste de dealuri și de creste
Făcuși minciunei ramă și seninuri geam.
În zale de lumină azi sufletul nu-mi este.
Și nici pierdut în Tine nu sunt precum eram.
Lipsit de marea-Ți umbră mă chinuie ce n-am
Și Te pricep mai bine de când îmi ești poveste.
Minunile-Ți săpate cu slova evanghelii
Le-au ros, nesățioase, năpârcile-ndoielii
Precum și răsplătirea-Ți de bine și de rău.
Nemaiținut de nimeni, ca-n maluri fără fund
Cu ierburi otrăvite și putrede, m-afund
În golul ce-mi rămâne, enorm în locul Tău.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o pierdere a credinței și o luptă interioară cu îndoiala. Naratorul se simte abandonat și copleșit de golul lăsat de absența divinității, confruntându-se cu o realitate amară și lipsită de speranță.