S-a dus, prieteni, vremea de poeme
Cu ochii-n patru stăm sub felinar.
Tristețea ce ne bântuie de-o vreme
Să nu ne-o fure noaptea vreun tâlhar.
Am moștenit, mergând pe strada mare,
Să fim atenți mereu de buzunar.
Elveția este singura-n stare
Să ne salveze de acest calvar.
Și destinul ei aruncă-n nadă
Femei ca bucățica de zahăr.
Elvețianul n-are ochi să vadă,
El stă în banca lui ca-n altar.
Elveția, o spune atâta lume,
N-a înșelat pe nimeni la cântar.
Elvețienii nu se țin de glume,
Acolo toți surâd miliardar.
R1:
Acolo toți plutesc în limuzine,
Acolo toți surâd miliardar,
Păziți de-un câine și-o groază de sticleți.
În băncile Elveției, băieți,
Tristețea noastră e păzită bine, bine.
R1:
Și-acum o știre senzațională:
Elvețienii s-au decis, în fine,
Să ia sub ocrotire personală
Tristețea ce ne stă atât de bine.
R2:
Acolo, ce-i cu mâna lungă,
Băieți isteți de prin Fanar,
Oricât ar încerca să ajungă,
Nu dau de punga în zadar.
Căci punga stă frumos la bancă,
De neatins ca-n altar.
Elvețianul n-are mamă
Și e cusut la buzunar.
Nu-l păcălești deloc la bani
Cu bucățica de zahăr.
R2:
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune cinică asupra Elveției și a băncilor sale, văzute ca un refugiu sigur pentru tristețile și bogățiile lumii. Elveția este personificată ca un loc unde banii și secretele sunt păstrate cu grijă, iar elvețienii sunt văzuți ca fiind impenetrabili și concentrați pe profit.