Mihai Rădulescu – Salomeea și Proorocul

I.
Printre dune curge șarpe;
Vin alți șerpi din depărtare;
Trupurile – corzi de harpe –
Cântă-n unde lucitoare.
Scorpioni în drum lăptos
Se-ncârligă și se-ndoaie.
Un copac alb buretos;
lângă el – un miel și-o oaie.
Pier acuma spre cetate
Toți oștenii lui Irod.
Lanțul porții lung se zbate.
Coifuri sângeră pe pod.
Au intrat. Tăcerea-i plină.
La un geam, umbrit, un chip:
Gura roșie, pelină,
Ochiul fuge, de nisip.
.. Și tresare: robul sfânt,
Ioan Iudeul, o privește:
Fruntea-i rouă și pământ..
Un soldat îl îmbrâncește.
Chipul moare. Totul piere.
Luna cerne peste case
Stropii umezi de tăcere..
Case-nalte, case joase.

II.
Zace luna-n vârf de par.
Totul doarme. Doar la groapă
Vietățile apar
Ca mari sălcii-n mal de apă.
Stau leoaicele pe labe.
Tigrii gem cu pleoapa joasă.
Șerpii și-au adus podoabă
Groapei pielea de mătasă.
Ioan grăiește tuturora.
Când vorbește, când se roagă.
Legănată, aurora
Vine vorba s-o-nțeleagă.
Și răsună printre gloduri
Glasul palid, obosit;
Cântă jalnic stranii moduri
Botezate-n noul rit.
Pletele Ion și le pleacă
Peste pieptul ros de piele.
Dorm ceilalți în valea seacă,
Ninși de ultimile stele.

III.
Stă Salomeea-n umbră rece,
Ghem pe marmură de treaptă.
Gândul trece și-l petrece;
Parcă pleacă, parcă-așteaptă.
În picioare; pare funebre,
Sân de chihlimbar și gene.
Pasul pe pietriș când pune
Crezi că razimă doar pene.
Se întoarce; pleacă iară;
Și revine încă-odată;
A strâns pumnul mic de ceară;
Iat-o iarăși așezată.
Și, deodată, intră-n Sală;
Tauri fripți, piper și cepe.
Șovăie. Se-nalță. Goală,
Dansul rugilor începe.

IV.
Crește luna-n două coarne,
Ca o lotcă de pescar
Plină solzii să-și răstoarne.
Un lăncier aruncă-un zar.
Umbra zarului se farmă
Pe podeaua putrezită.
De departe vuie larmă.
Carne-n adieri și pită.
Zarul cade iar. Pe-o tavă
dusă de-un oștean în zale:
Țurțuri roșii, pulberi, lavă,
Cap cu barbă de pașale.
Stă Salomeea-n neagră poartă.
De sprâncenele stufoase
Capul către buze-l poartă,
Sus, la buze chiparoase.
Suge fruntea-ncrâncenată.
Ochii strânși mult a durere.
Unghia tare, de agată
Gura lui, gura i-o cere.
Ioan Iudeul nu răspunde.
Capul lunecă-n noroi,
Aură de aur – unde
L-a primit și îngeri goi.

Sensul versurilor

Piesa explorează obsesia Salomeei pentru Ioan Botezătorul și consecințele tragice ale acestei obsesii. Dansul ei devine un instrument al morții, iar finalul este unul macabru și dezolant, reflectând decadența și cruzimea lumii descrise.

Lasă un comentariu