Sunt roci care conservă, mărturie
pentru potopul vechi, şi urme clare
lăsate de-animale târâtoare
ce-au fost cândva. Şi-n straturi parcă scrie
un antic scrib, cu multă măiestrie,
ce povesteşte-n scrisu-acela mare
ce s-a întâmplat în vremuri milenare.
Iar cei deştepţi din urme teorie
elaborează şi explică bine
ce specii existau odinioară,
dar cerul cel albastru nu reţine
dâre de păsări care-l traversară.
Aşa şi omul, urme, nu puţine,
lasă prin timp, dar sufletul lui zboară.
Sensul versurilor
Poemul explorează ideea că, la fel ca fosilele care păstrează urmele vieții preistorice, oamenii lasă urme prin timp. Cu toate acestea, esența umană, sufletul, este efemeră și transcende aceste urme materiale.