REFREN:
Ne-ar trebui
O mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărțirea noastră.
Și nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu, creanga ta de aur,
Tu, frunza mea albastră.
Triști vom cunoaște
Ceasul lung după dezmierdări
Și-ntrebând în stânga și-n dreapta trecătorii,
Singuri și fără remușcări,
Ne vom ciocni în cosmos
Doar uneori ca norii.
Linistea de-atunci
N-o vom mai regăsi,
Singuri vom petrece
Cele din urmă clipe
În timp ce pescărușul iubirii va muri,
Bătând încă o dată
Din largile-i aripe.
REFREN:
Ne-ar trebui
O mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărțirea noastră.
Și nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu, creanga ta de aur,
Tu, frunza mea albastră.
Linistea de-atunci
N-o vom mai regăsi,
Singuri vom petrece
Cele din urmă clipe
În timp ce pescărușul iubirii va muri,
Bătând încă o dată
Din largile-i aripe.
REFREN:
Ne-ar trebui
O mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărțirea noastră.
Și nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu, creanga ta de aur,
Tu, frunza mea albastră.
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea și regretul după o despărțire. Metaforele cu frunza albastră și creanga de aur sugerează o relație specială, dar fragilă, iar ideea că vor fi necesari o mie de ani pentru a repara ce s-a stricat subliniază profunzimea pierderii.