Multă lume-mi zice-așa
Că nu-i bună dragostea,
Nici nu trebuie să-mi spună,
Știu singură că nu-i bună,
De-ar fi bună dragostea
De dor nimeni n-ar zăcea.
Când la inimă se pune
Te arde ca și-un cărbune,
Și te arde, și te frige,
Nimenea nu-l poate stinge,
Poa’ să-ncerce cine-o vrea
Nu se stinge inima,
Nici ploaia, nici Dunărea,
Numai neica cu gura.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune pesimistă asupra dragostei, subliniind suferința și durerea pe care le provoacă. Vorbitoarea recunoaște că dragostea nu este bună, deoarece aduce cu sine dor și o senzație de arsură interioară, imposibil de stins decât de persoana iubită.