Sunt mii de ani de când ne-am întâlnit,
și-am pus vânatul nostru la un loc,
și-n grota, după ce-am aprins un foc-
legându-ne tovarăși, ne-am iubit.
Mi-i glasul tău așa de cunoscut,
și-n ochii tăi e-un soare de demult
(de care-ți amintești că ne-am temut
și ne-nchinam la dânsul). Când te-ascult,
străveche bucurie crește-n mine,
și parcă toate-au fost, dar le-am uitat
și mi le-aduc aminte lângă tine.
Eu și pe-atuncea-n tine-am căutat
iubire, și-am găsit numai durere;
sunt mii de ani și pentru totdeauna
e blestemul, de n-au avut putere
atâtea nopți din noi să facă una.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unei iubiri blestemate, care se repetă de-a lungul a mii de ani. Protagonistul își amintește de vieți anterioare alături de persoana iubită, dar este condamnat să găsească doar durere în loc de împlinire, perpetuând un ciclu nesfârșit de suferință.