Aș vrea să fiu ca aerul ușoară
și să mă sui la cer și să-l sărut
de bucurie că se desfășoară
deasupra mea și-a ta și c-a făcut
să ne-ntâlnim mereu în câte-o stea,
la care încă de copii priveam
când răsărea-n anume ceas la geam,
și eu și tu spuneam: „E steaua mea!”.
Și-asemenea stelei va fi fost și-o carte
care-n aceeași vreme să ne placă
mie-ntr-o parte, ție-ntr-alta parte
a strâmtei lumi; și cine știe dacă
ne-am despărțit cândva cu-adevărat
privirile pe cer și pașii pe pământ,
de vreme ce ni s-au amestecat
într-un universal și orb alint…
Ții minte limba-n care mi-ai vorbit
întâia oară, și-n ce țară-anume,
și câte trupuri am schimbat și nume,
când trecătoare morți ne-au adumbrit?
Eu nu mai știu, dar amintirea ta
e ca un fir pe care-l simt prin vreme,
și nu m-aș rătăci și nu m-aș teme
decât în clipa-n care m-ai uita.
Atunci, atâtea lumi ce plămădira
cu truda lor ființa noastră, una,
s-ar sparge-n haos pentru totdeauna
ca să desfacă ceea ce-mpletira.
Din cer, ca dintr-un pom, când s-ar desprinde,
ciocnindu-se bezmetice-ntre ele,
ca focuri de artificii; și din stele,
ca la-nceput, un soare s-ar aprinde,
împrăștiind pe-ntinderea albastră
noi sateliți, ca viața n-o să stea…
și fiecare, surghiunit pe câte-o stea,
am aștepta-o seară la fereastră
și-am spune tresărind: „E steaua mea!”.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unei iubiri eterne, care transcende timpul și spațiul. Două suflete se reîntâlnesc de-a lungul vieților, legate printr-un destin comun, chiar dacă uită detaliile existențelor trecute.