Mi-e dor de poemele cărora doar eu însămi
le eram universul.
Îmi urmăream târșâitul zilnic,
firișorul de păr câinesc
crescut pe vârful nasului
timp de o săptămână și udat
(al dracului!) cu lacrimi amare;
fusta-nflorată rotită-n pulberea dimineții,
scarabeul din inimă, clepsidrele minții, amarul
și poate-poate eram fericită.
Asta mi-ați luat.
Posibilitatea de a mă număra eu pe mine însămi
printre ființele lui Dumnezeu,
de-a mă bucura liniștită și eu de ceva.
Nu mult: un pumn de țărână vorbitoare,
un căuș de cenușă aruncat pe-ntinsul mării,
un viermișor vesel și cu bun simț.
N-aș fi aruncat atunci niciodată blestemul,
n-aș fi săpat la groapa voastră
cu atâta poftă și har.
Da, știu și asta: neîncrederea în mine
a fost una din puținele voastre bune intuiții.
Bun. Luați-vă acum și răsplata:
firișorul de păr câinesc crescut pe vârful nasului
timp de o săptămână (al dracului!) și-amarul..
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de o stare de inocență și bucurie simplă, pierdută din cauza influenței negative a altora. Vorbitorul resimte un sentiment profund de amărăciune și deznădejde, acuzând pe alții că i-au răpit posibilitatea de a se bucura de viață.