Sus, în cel vârf de Gutâi,
Mândră grădină-ngrădii,
Mult am dat pân’ ce-am arat,
Mândre flori mi-am semănat,
Pe când or fost de plivit
Măicuța mea m-o pețit,
Pe când or fost de purtat
S-o dus maica și m-o dat.
Creșteți flori cât gardurile
Nu v-oi ciunta rândurile,
Creșteți flori și înfloriți
Că mie nu-mi trebuiți.
Rămas-bun frați și surori
Pliviți-mi și-a mele flori,
Le pliviți și le udați
Și cu ele vă-nstruțați.
De-or veni drăguți de-ai mei
Înstruțați-i și pe ei
La care le-am fost mai dragă
Dați-i floare să-și aleagă,
La care le-am fost urâtă
Dați-i floare mohorâtă.
Sensul versurilor
O tânără este dată de soție împotriva voinței sale. Ea își ia rămas bun de la frați și surori, cerându-le să aibă grijă de florile pe care le-a plantat, simboluri ale vieții pe care o lasă în urmă.
