Surorii mele, Ileana.
Tu pe toate le vezi chiar de stai cu ochii închiși:
șacali, cu dinții de fier,
trag de scândura gardului
ce împrejmuie a copilăriei fericită ogradă,
o vezi pe mama, cum plânge,
pe pragul casei,
părăsită de vlagă.
Lovituri de ciocan, de topor ascuțit,
dezbat ale cerului cercuri albastre –
nori zdruncinați:
ploaia aceasta va fi tulbure-tulbure,
nespălat va rămâne, mânjit,
trupul istoriei ce și prin curtea noastră
a trecut.
Tu, care vezi totul aievea,
chiar de stai cu ochii închiși,
mai ai oare curaj
să asculți cum plânge și acum
gardul nostru de scânduri, alb-văruit,
târât în urma unei istorii hidoase?
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri dureroase din copilărie, marcate de o istorie apăsătoare. Gardul devine un simbol al vulnerabilității și al pierderii inocenței, iar ploaia tulbure reflectă imposibilitatea de a spăla traumele trecutului.