Lăstărel verde de viță,
Eu te-am iubit, neiculiță,
Eu te-am iubit cu credință,
M-ai lăsat cu suferință,
M-ai lăsat să-mi tângui dorul
Și să nu-mi văd puișorul,
Nu mai am somnul ușor
Nu-mi văd puiul când mi-e dor.
Dar știu, neiculiță, zău,
Că și ție-ți pare rău,
Că te-am auzit spunând
Din inimioară oftând,
Te prefaci că nici nu-ți pasă,
Dar încrunți sprânceana deasă,
Cât de bine te-ai preface
Te cunosc și n-ai ce-i face.
Eu să mă mai potolesc
Cânt la lume și doinesc,
Codrilor și florilor,
De suflet oamenilor,
De suflet oamenilor,
Că și ei au câte-un dor,
Și când văd un dor mai greu
Se mai ușurează-al meu.
Sensul versurilor
O femeie își exprimă durerea provocată de pierderea iubirii. Ea știe că și cel care a părăsit-o suferă, dar încearcă să-și aline dorul prin cântec, împărtășind suferința cu ceilalți.