Pădure și iar pădure,
Ce ferice e de tine
Că n-ai necazuri pe lume!
N-ai nici dor, nici dragoste,
De ce-ți pică frunzele,
De ce-ți pică frunzele?
Nu m-aș plânge, nu m-aș teme,
Nu m-aș plânge, nu m-aș teme,
Dar mă trec fără de vreme,
Pe tine te bate vântul,
Pe mine mă bate gândul,
Pe mine mă bate gândul.
C-așa-mi vine câteodată,
Așa-mi vine câteodată
Să las mamă, să las tată,
Să intru-n tine, pădure,
Să nu mai aud de lume,
Să nu mai aud de lume,
Că nimenea nu mă crede,
Pădure, pădure verde,
Pădure, pădure verde!
Și-am s-o las naibii de lume,
Am s-o las naibii de lume,
Să intru-n tine, pădure,
Să-mi cânte păsările
Să uit necazurile,
Să uit necazurile,
Că nu știe nimenea
Focul și durerea mea,
Focul și durerea mea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a evada din suferințele lumești refugiindu-se în natură. Pădurea este văzută ca un loc de alinare și uitare a necazurilor, unde cântecul păsărilor poate aduce consolare.