Eu de când mă știu pe lume
Am tras rele, am tras bune,
De-au fost bune, de-au fost rele
Am trecut cântând prin ele,
Că mă mir cum de mai sunt
Și mai am glas ca să cânt,
Că de nu știam să cânt
De mult aș fi fost pământ.
Lume, lume, știu cum ești,
Tu iubești, uiți și urăști,
Mă urăști nu sunt nimic,
De mă iubești mă ridic,
Mă urăști sunt ca oricare,
Mă iubești tu mă faci mare,
Că voi mi-ați zis „Ciocârlie”,
Rămân a voastră, Mărie!.
Dumnezeu m-a hărăzit
Cât trăiesc eu să vă cânt
Dorul și cu dragostea,
Codrul, frunza și iarba,
Luncile cu florile,
Codrul cu păsările,
Doamne, să-mi dai sănătate
Să le cânt cât se mai poate!.
Mi-a fost scris ca să vă cânt,
Sufletul să vi-l încânt,
Dacă nu m-ați fi iubit
N-aș fi fost azi cine sunt,
De-aia, lume, te iubesc
Și-am să-ți cânt cât mai trăiesc,
Și-am să-ți încânt suflet
Cât m-o ține pământul,
Că știu că m-oți pomeni
Și după ce n-oi mai fi,
Că voi mi-ați zis „Ciocârlie”,
Rămân a voastră, Mărie!
Sensul versurilor
Cântărețul își exprimă recunoștința față de public și de Dumnezeu pentru darul de a cânta și pentru dragostea primită. Promite să continue să încânte lumea cu cântecele sale, inspirate de natură și de emoțiile umane.