Măi neicuță, măi oltene
Cu păr creț și ochi albaștri de cicoare
Pentru tine multe sufăr,
Pentru tine suflețelul rău mă doare,
Că ai mersul legănat
Și glasul dulce ca de cuc,
Ai sprâncene-mpreunate
Și stufoase, de haiduc.
Toată lumea mă vorbește
Că eu cânt și mă topesc de dorul tău,
Eu zic nu, și nu, dar mă-nroșesc,
Mă dau de gol și-mi pare rău,
Eu aș mai vrea ca să te uit,
Să nu ne mai vedem, neicuță,
Dar te-aștept, mereu, neicuț-al meu,
Cu flori pe potecuță.
Multe fete-ar vrea să fure
Ochii tăi și să-ți sărute gura ta,
Eu nu te-aș mai vrea, neicuță,
Dar, vezi bine, nici la alta nu te-aș da,
Păi dacă încurcătura asta este
Atât de grea
S-o lăsăm ca s-o descurce
Tot mai bine dragostea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul și sentimentele contradictorii ale unei fete față de un băiat. Ea oscilează între dorința de a-l uita și incapacitatea de a renunța la el, fiind geloasă și posesivă în același timp.