Floare albă de prin crânguri,
M-a plimbat neica prin târguri
La Logrești și la Lădești,
La Bălcești și la Bengești,
Pe la Vâlcea și prin Gorj,
De la munte până-n Dolj,
Mai la deal și mai la vale
Să-mi cumpere niște țoale
Să mă-mbrace ca pe-o floare
Că doar pe mine mă are.
– Neicuță, de mă iubești
Du-mă-n târgul din Stroiești,
Du-mă și la Polovragi
Unde noi ne-am găsit dragi,
În pădurea de la Cerna
Unde cântă cucul, mierla,
Să găsim și-un loc de casă
Unde-i pădurea mai deasă,
Să-mi faci casă cu pridvor
Unde curge și-un izvor.
– Cere-mi, fată, tot ce vrei,
Tu dă-mi ochișorii tăi,
Ochii blânzi de căprioară
Să-i sărut seară de seară,
Glasul de privighetoare,
După tine neica moare!
– Îți dau, neică, sufletul,
Dar să nu-ți calci cuvântul,
Te-aștept, neicuță, să vii
Și cuvântul să ți-l ții.
Te-aștept, neicuță, să vii
Și cuvântul să ți-l ții,
Să iei drumul pe picioare
Și pe arșiță de soare,
Pe adiere de vânt,
Dar să te ții de cuvânt,
Singură stau ca pe spini
În tălpi parc-am mărăcini,
Nu vreau țoale, nici palate,
Doar de tine să am parte.
Sensul versurilor
O fată își amintește cu drag de plimbările cu iubitul ei prin târguri și locuri pitorești. Ea își dorește o casă la țară și îi cere iubitului să-și țină promisiunea de a fi împreună, preferând dragostea lui în locul bogățiilor materiale.