Doamne, viața omului
E ca floarea câmpului,
Floarea se usucă-n soare
Și omul de supărare,
Pe om Ai pus griji și dor,
Pe floare soare și nor,
La om i-Ai dat grija vieții,
La flori roua dimineții.
Doamne, când pui viață-n om,
Dă-i și dragoste și dor,
Să-i pui și noroc un pic
Să nu fie amărât,
Cin’ se naște norocos
Drumul vieții e frumos,
Dar cine noroc nu are
Viața-i chin și supărare.
Cine-n lume noroc are
O să-l aibă până moare,
Dar omul fără noroc
Stă cu inima pe foc,
Cât ar munci nu se-ajunge,
Ar ofta mereu și-ar plânge,
Ar trăi numai să ducă
Foc și-amărăciune multă.
Doamne, cu puterea Ta
Tu dai omului soarta,
Dă-i câte puțin din toate,
Și noroc, și sănătate,
Că unii prea trăiesc bine,
Alții-o duc de azi pe mâine,
Unii au de toate-n viață,
Alții au numai speranță.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane, evidențiind inegalitatea sorții și importanța norocului în viață. Se exprimă o rugăciune către divinitate pentru echilibru și bunăstare, recunoscând suferința și speranța ca părți inerente ale existenței.