(Strofa I)
Venise toamna, acel anotimp frumos,
Noi ne țineam de mână, frunzele erau pe jos.
Păsărelele călătoare plecau departe, știi.
Sufletu’ meu era plecat pe Marte,
Tu erai aproape, nicidecum plecată,
Nici nu m-aș fi gândit la asta niciodată,
Că ploua încet, eu atât de îndrăgostit,
Aș fi trăit acele momente la nesfârșit.
Apoi totul, subit, s-a terminat,
Și tu, și toamna, amândouă ați plecat.
Tu ești vinovată, adu’ toamna înapoi,
Să retrăiesc momentele când eram amândoi.
Sufletul e sloi, nu îmi place gheața,
Cum nu-mi place cafeaua, singur dimineața.
Ceața a rămas, a pus stăpânire,
Te-a ascuns în ea și te-a lăsat o amintire…
(Strofa II)
Mă simt ciudat, nu cunosc sentimentu’,
Tre’ să uit de trecut, să îmi trăiesc prezentu’.
Uitându-mă la viitor, fără tine-i gol,
Aș schimba ceva, da’ nu am nici-un control.
Ploaia ta a trecut, dar e încă răcoare,
Amintirea ta e în suflet arzătoare,
Arde ca o torță, la olimpiadă,
Acum primii fulgi de zăpadă au început să cadă.
Nu vreau, nu-mi place, vreau toamna mea,
Cu tine pe covoru’ roșu ce se asternea.
Vreau culorile-napoi, sunt toate ale mele,
Că le-ai luat pe toate fără să le-ntrebi pe ele.
Le-ai pus într-o valiză, și te-ai dus,
Ai trecut granița mea exact când te iubeam nespus.
Nu te-ai gândit deloc, că dacă te gândeai,
Erai încă aici, cu toamna, și nu plecai.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și regretul după o despărțire care a coincis cu venirea toamnei. Naratorul își amintește cu nostalgie de momentele frumoase petrecute alături de persoana iubită și deplânge pierderea ei, asociind-o cu dispariția culorilor și a căldurii toamnei.