Mergeam așa,
Când deodată în fața mea,
S-au desfăcut două drumuri:
Unul la dreapta,
Și altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am țuguiat buzele,
Am tușit,
Și-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Și după aceea în fața mea s-au căscat două
Prăpăstii:
Una la dreapta,
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!
Târâș, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Și deodată în fața mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arat eu vouă!” – mi-am zis –
Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmășie.
Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Și la prima răscruce
M-am dăruit cu toată ființa
Celui din dreapta. Tot așa,
Celălalt trebuia acum, celălalt..
Acum merindea îmi e pe sfârșite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârțâie și mârâie împotriva-mi,
C-am ținut-o tot într-o greșeală..
Și iată în fața mea iar se cască
Două ceruri:
Unul în dreapta.
Altul la stânga.
Sensul versurilor
Piesa descrie călătoria unei persoane care face constant alegeri greșite, sfidând parcă logica și ajungând într-un punct de regret și epuizare. Metafora drumurilor și prăpăstiilor ilustrează consecințele deciziilor greșite și sentimentul de a fi blocat într-un ciclu vicios.