Marin Sorescu – Ruda

Marin Trancă, fiind însurat de vreo douăzeci de ani,
A făcut el socoteala într-o zi și s-a găsit rudă
Cu nevastă-sa. Aoleu, cum să mă mai culc eu cu ea,
Dacă-mi e rudă?.
Și-a găsit una care-i plăcea lui, de la Gaia, satul vecin
Și se ducea întotdeauna acolo, venea seara prin pădure.
Pădurea mare, cu primejdii, dar lui nu-i păsa,
Așa e omul, când îi e drag.
Mama fetei l-a întrebat: – Mă, tu ești însurat?
– Am fomee și doi copii.
– Și la ce veniși?
– Păi, vreau să iau fata dumitale, că, vezi dumneata,
Cu nevastă-mea sunt rudă, m-am găsit rudă cu ea.
– Pleacă de-aici, fire-al dracu de nărod,
Du-te la copii, când ai luat-o pe-aia, n-ai știut că ți-e
Rudă? După atâția ani ți-ai adus tu aminte?
-Avea dreptate și ea – asta o povestea chiar el –
Am plecat. Mă mai duc la trei, patru zile,
Intru în casă, dau bună seara, iese unu de după ușă.
– Ce e cu tine aici? Și dă-i.
– Lasă-mă, neică, să-ți povestesc.
– Ce să povestești, bă? Tu ai muiere și copii mari.
Și m-a fugărit. N-am odihnit decât în pădure.
Altă dată Marin Trancă povestea mai frumos.
– M-a întrebat într-o zi mama fetei:
– Da’ dumneata ce cauți pe-aici, mă gagă?
– Păi, iote la ce venii,
Vreau să iau fata asta a dumitale.
– Păi, dumneata n-ai fost însurat, că ești cam trecut.
– Am și muiere și doi copii, de ce să mint.
Mă, parcă i-aș fi vărsat o oală fiartă pe picioare.
-Atunci ce cați, mă, aci?
Să nu te mai prind că te opăresc, fire-al dracu de golan.
A tânără era pe-afar’.
„Fă, ce mă fac, că i-auzi
Mumă-ta să nu mai viu.” „Lasă, să vii, zice, că îi trece.”
M-am dus acasă cu inima grea.
Mai statui vreo două seri, nu mai putui răbda, mă dusei.
Mă duc acolo, a mică nu era acasă, intru și eu,
Dau bună seara, ca omul, ea, a bătrână, nu-mi mulțumește.
-Ce cătași, mă, iar veniși?
Stau eu acolo, s-o mai încânt cu vorba.
„Gagă, că muierea
A plecat, că n-o mai țin, că suntem rude.”
Ea mă drăcuia: „Pleacă, golane, de-aci”.
În timpul ăsta, ce să vezi dumneata?
Nu știu de unde iese, după ușă, unde l-o fi băgat,
Un găligan mare c-un ciomag. Și jap, jap!
Nici nu știu cum am ieșit de-acolo.
Și fugi, eu mic în pas, el mai mare, unde mă ajungea, da.
Eu cred că el putea să mă ajungă des-des, da’nadins
Mergea mai încet.
„Lasă-mă, nene, că nu mă mai vezi pe-aici. Iartă-mă.”
M-a lăsat la Prodiște, n-a mai coborât coasta.
S-a întors îndărăt.
Eu am stat jos, m-am închinat și-am zis:
„Sufletul mi-o mai da
Pe-aici”. Vin acasă amărât, abătut, bătut, cu spinarea umflată.
Muierea: Bine, mă, iar fuseși?
-Lasă, fă, că s-a terminat, acum să mă mâi tu și nu mă
Mai duc.