Hibernăm.
Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase întâmplări, care se-ndepărtează.
Între vinovăție și așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptăm cu mâna streașină la inimă.
Și ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
„Nu se lipește mâncarea de mine” – zici,
Uite-așa nimic n-are gust, când suntem despărțiți.
Sinul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Așa trezești în mine speranța.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de hibernare emoțională, trăind din amintiri și așteptând o schimbare. Naratorul se simte blocat între vinovăție și speranță, într-o relație marcată de distanță și dor.