Cincizeci de ani de amintiri,
de loialitate, de cinste, de prietenie,
de iubire.
Sunt propriul meu requiem,
cu mâinile la piept,
cumințite în clocotul lor
fără urlete.
Așa s-au născut, poate,
să mângâie, să mă mângâi singur,
să mă întorc în zilele mele
ca pe coridoare, orbecăind
cu atâtea statui,
în care sunt mereu eu, mereu voi
și să mă iubesc mereu în vacarmul meu
care-mi tot vorbește de unul singur.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor acumulate de-a lungul a cincizeci de ani. Vorbitorul se simte ca o relicvă, contemplând viața și iubindu-se în mijlocul propriului vacarm interior, într-o stare de singurătate.