Steleverzi – Pianista

Născut din flori, culoare, crescut cu semne indicatoare cu semafoare, desene animate și televizoare. Nu băiatul lu’ mama, doar băiatul cu boala. Ea pleca atunci când alții de-abia se descalța, ultima stație, penultima speranță, un timp în timpul dintre casă și altă casă, dimineața în alb și negru, ajuns un mic dejun al scheletilor din șifonier, la 23 de primaveri cu inima încleștată și cochilia în cuier, acvariul ăsta plin de peștișori de aur în care fiecare este peștele mai mare. Plin de povești și neputință, că peștii ăștia nu-ndeplinesc dorința, înoată tare, înoată tare, orice fie de acuarelă, inima-i bate când pompează culoare, când pictează interioare, bere, țigări, cărți, soare, micile plăceri în viață conturate de un strat subțire de sticlă, alge, gene, alcool și colți albi. Ocol de rouă moartă și femei goale, atât de goale de-mi întorceau ecoul când le vorbeam despre dragoste, ce-i dragostea când transparența ta înșeală? Ce-i dragostea? În ziua în care mi-au murit corbii, berzele și îngerii pazitori am cusut cu un fir de păr o întreagă cămașă de forță, mai târziu a devenit doar un suport de fulgi, o pernă ca o-nchisoare, că nu e suflu să-mi ducă penele departe ca avioanele de fier, e un colț mai ascuțit ca cel al soarelui după ploile ei, vine căldura mai rece ca cea ascunsă în ciment, nu e mare mai mare decât marea văzută prin fruntea ei, prin ochii ei, prin pieptul ei, prin șoldurile ei, prin degetele ei, e viitoare sau nu. Pianista.
Născut din flori, culoare, crescut cu semne indicatoare cu semafoare, desene animate și televizoare. Nu băiatul lu’ mama, doar băiatul cu boala; Ea pleca…
Ochii ei, ce cald, ce dor mi-e… ce dor mi-e… ce dor mi-e… mirosul ei… gustul ei… lucruri simple… și-ai să vezi… dacă ești prost și nu înțelegi… dar e frumos… și asta e tot ce contează…