Acum ceva ani am cunoscut o fată, nu am cuvinte să o descriu, să-i spun povestea.
Ba da, am!
Ea n-avea nume, calcă discretă peste scuze, cu un secret pe umeri, și unu-ntins pe buze. Parcă sătulă de căutat un loc peste, zicea că e prea multă lume la mijloc și încă este. Am înnebunit de ea, să zic așa, o boală oarecare, într-un bar, am uitat care. Eram derbedeu și-am judecat în joaca mea că dânsa nu e genul meu… Dar cine mai era? Și m-a privit cu o putere de-mi strângea coastele, când cu gesturi mici străine îmi scria privirile, și chiar și-acum tremur, când vorbesc despre ea, că m-a mișcat doar cu un simplu: „Vino-ncoace!”. Vorbesc serios, am tremurat și o conturam firav fumând nervos. M-am așezat în fața ei la masă și-am zâmbit, am aprins o țigare, ca un om mare și am tușit, m-am prezentat și ea-mi zâmbi prin fum.
„Salut, sunt Octavian, habar nu am ce fac acum!”
Ea mi-a zis: „Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresă, nu trebuie să-mi știi numărul, noi ne știm dintotdeauna, nu-i nimic nou aici și sincer de nu-ți convine poți simplu să te ridici. Știi? Eu nu sunt o oarecare, nu sunt Ea, nu sunt mai rea, sunt un semn de întrebare dacă vrei, spune-mi așa! Poate-s doar o altă fată care te reține sau un înger care cade după o noapte-n pat la tine și știi, Octavian, mie nu-mi pasă ce-ți convine dar, după cum m-asculți mi-e clar că nu pleci fără mine de aici. Ar fi prea simplu să dispar, deci hai! Avem de prins un tramvai!” Și zile de rai interpretat trecură treptat prin pașii mei când aleile ei mă conduceau spre condei. Și multă lume mă întreabă, ce mă tot inspiră? Nu știu. Poate amintirea ei, că ea m-a învățat să scriu. Ea mi-a dat creionul șoptind: „Niciodată nu-i târziu, dragul meu.”
Și mi-a zis: „Scrie-mi o poezie, o să poți, oricât ar fi de greu.”
Da, sunt proști ce nu mă cred și se-ndoiesc de mâna mea, când eu stau și scriu crezând că mă citește undeva. Habar n-ai cine sunt și ce-mi poate pielea, de unde vin și unde plec mereu să-mi descarc durerea. Și de credeți că-s prea trist și mă cam plâng, stați cuminți! Habar n-aveți cât adevăr suflu prin dinți. Ea mi-a zis: „Scrie fără să te minți, știi, asta-ți e firea!”
Și d-aia-i supăr pe cei ce tot visează fericirea. Că ea a visat-o și mi-a povestit cum este și cum trecem mereu pe lângă, fără să ne pese, așa că le-am greșit pe toate-n viață, să le știu, să le-nțeleg, să le țin bine-n balanță. Orice ar fi să zâmbesc și pentru restu’! Nu e bine să te vadă cei-i iubiți, cum cedezi tu. Și de vrei să știi cum mă descurc și mă descarc, scriu poezii și mă chinui să fiu ascultat. În fine, mă-mpac că undeva, ea e mândră de ce fac. Muzica mea!
Noi nu ne-am despărțit niciodată, niciodată! Și am întâlnit-o ani de-a rândul în fiecare fată, în fiecare te iubesc sau nu mai știu ce. Cert e că e și-acum lângă mine și zâmbește și mă ține de mână când cânt, când scriu, când mă uit la ceas și e târziu, ea zice: „Nu e.”
Și nu mă culc că știu, ea mă atinge ca un înger păzitor, ea n-avea nume dar avea o-ntreagă lume-n dormitor. Ea m-a-nvățat să iubesc și m-a făcut bărbatul ce nu-mi visam să cresc. Mi-a arătat cu degetul unde tre’ să ajung și trecătorii din voi ce nu știau cine sunt. Și vezi, după mulți ani trecuți mă găsești azi aici, luptând cu morile de vânt, din cuvânt, ultimele frici. Conștient de ce pot și ce merit, cresc, încercând din răsputeri să nu te mai dezamăgesc, spun…
„Salut, sunt Octavian, habar nu ai ce sunt acum!”
Și îți zic: „Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresă, nu trebuie să-mi știi numărul, noi ne știm dintotdeauna, nu-i nimic nou aici și sincer de nu-ți convine poți simplu să te ridici. Știi? Eu nu sunt un oarecare, nu sunt el, părerea mea, sunt un semn de întrebare dacă vrei, spune-mi așa! Poate-s doar o altă voce care te reține, sau un înger care cade după o noapte-n gând cu tine și știi, dragul meu sau draga mea, mie nu-mi pasă ce-ți convine dar, după cum m-asculți mi-e clar că nu pleci fără mine de aici. Ar fi prea simplu să dispar, ar fi o glumă bună. Deci, mai stai, avem de așteptat un tramvai împreună…
Știi, ea n-avea nume, dar eu am!
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare a unei întâlniri cu o femeie misterioasă, fără nume, care l-a inspirat pe narator să scrie și să-și găsească vocea. Ea devine o figură idealizată, un înger păzitor și o sursă constantă de inspirație, prezentă în fiecare experiență și relație ulterioară.