Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineață
Și ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Pășeai pierdută-n rouă și-n verdeață,
Vorbind cu munții cari recunoșteau.
Pasul tău mic și iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte și gestul tău știut.
Ședeam pe-un trunchi de carpen în liniștea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.
Acuma, când zilele trec iute și toamna întârzie
Aș vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Și să privim cum norii, de ploaie, se sfâșie.
Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Și vom ceti și astăzi, așa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.
Terținele cântate sunt albe vise numa,
Eu însă pentru toamna ce ne îneacă via
Și pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri plăcute dintr-o zi de vară petrecută în natură alături de o prietenă. Naratorul își exprimă dorința de a retrăi acele momente simple și de a se bucura de compania prietenei, în ciuda trecerii timpului și a apropierii toamnei.