Pe Scufița Roșie o sărută păianjenii în Gara de Est,
e beată, murdară și careva a târât-o-ntr-un colț.
Toată viața am ținut s-o-ntâlnesc și acum că-i aici,
cum să nu-i vorbesc de biblioteca pustie,
de colbul cel verde și colbul cel roșu. Pe femeie o duci
acasă tăcut, încui ușile, te ascunzi. Pe Scufița Roșie o duci
pur și simplu, ea de fapt chiar vrea să meargă la tine
(singură) îți cere povestea lupului și a Scufiței Roșii,
o cauți, i-o dăruiești, o citește toată seara mofluză. Târziu
ia o țigară și pleacă. Vine a doua zi tot la tine, citește,
sunteți mari prieteni. Într-o zi primești un castron cu
pițigoi morți, în altă zi intră dealul pe ușă
și vine iarăși Scufița, te strigă: lupul a murit și nu
mai am pentru cine trăi! Pleacă-ntr-o marți, nimeni
nu știe unde mai pleacă.
Azi este vineri, castronul cu pițigoi e pe masă, tu taci
și mâine nu mai vine nici Scufița Roșie,
mâine nu mai vine nici dracu. În pădure se înalță
un rug cum nu a mai fost. Se pregătesc să te ardă pe tine.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație bizară și alienantă cu o versiune degradată a Scufiței Roșii. Naratorul se confruntă cu pierderea și deziluzia, culminând cu un sentiment de vinovăție și iminentă pedeapsă.