Cunosc prea bine taina acestui trup de humă,
Și-a sufletului taină de-asemenea o știu,
De-aceea Moartea n-are puteri să mă-ngrozească,
Ce-nseamnă dac-o lume dispare în pustiu,
Iar ochiul meu de-a pururi nu poate s-o mai vadă?
Nu mă-ntristează asta, și n-am să fac demersuri
Să mai rămân pe lume, atâta timp cât știu,
Că am în mine sute de alte Universuri.
De ai în tine însuți deplină Conștiința
Giganticelor forțe care în tine zac,
Poți lua un strop de rouă și faci din el oceane;
O, inima mea, spune-mi, cât timp ca un sărac,
Vei mai cerși umilă firava strălucire
A razelor de lună, când tu poți lumina
Și lumea de afară, cu-a inimii făclie,
Și beznele din tine, cu strălucirea ta.
Sensul versurilor
Fragmentul explorează ideea de forță interioară și conștiință de sine ca surse de putere și lumină. Vorbitorul nu se teme de moarte sau de dispariția lumii exterioare, deoarece știe că posedă un univers interior vast și o capacitate nelimitată de a crea și lumina.