A trecut nu un an, nu o oră, nu un minut,
de când m-am despărțit de mama. M-a îmbrățișat amarnic,
din ochii ei frumoși picurau lacrimi de orfani,
dârdâia în frigul de treizeci de grade, dar m-a însoțit.
Jalba ei grăitoare, frumoasă, inimoasă
nu m-a atins, m-am răstit la ea, e ger, să meargă acasă.
Și-a strâns mantila, a tăcut și a așteptat
la vreo minune, că mă voi calma, voi zâmbi, a sperat.
Am fost tânăr atunci, de sărăcie îmi era rușine,
i-am negat pe frați, n-am intrat cu ei în cârdășie.
Miroase săracul, e urât, am zis. Gura-i slugă, saliva-i sare,
îi cad dinții, carnea-i moale, tot scuipă și n-are răbdare.
Îmi ajunge din sărăcie, pe cont propriu mă duc acum,
să nu mă îmbrace rudele, vai ce urât sunt, când dau.
Toate astea n-am rostit, doar mi-a trecut prin minte.
A stat mama uimită de frig și de mâhnire.
„Pleci, fiule – atât a spus – poți pleca, lasă-mă,
dar nu mai știu ce să fac, cum să mă descurc singură.
Ți-am împachetat ultima mea gâscă, friptă,
mă vor acuza ceilalți trei mai mici, că-s eu de vină.
Te trimit la școală. Până când vei sta la studii,
suportăm cheltuielile, noi vom posti cu toții.”
– Dacă regreți, nu mă duc -, ,Dacă așa crezi, să nu te duci.
Trebuie să înveți. Te rog să ne scrii sau să ne anunți.
Lasă-mă, să te sărut.” – Sărută-mă, dar ce folos,
nu mai plânge mereu, mie rușine, nu-i cuviincios!
Pe mutra mea afurisită, urma obrazului ei mă doare,
în galben minunat de pergament – voi visa – reapare.
A stat până-n gleznă în zăpadă. M-a privit foarte tristă.
Mi-ar fi spus încă ceva, dar desigur îi era frică.
A stat, și a stat. Îi era frig la picioare. De când n-are ghete!
De doi ani și jumătate am discutat. De cumpărat? Dar ea cine e?
Sensul versurilor
Piesa descrie momentul despărțirii de mamă, marcat de sărăcie și sacrificiu. Naratorul își amintește cu regret de acea zi, conștientizând eforturile mamei de a-l susține și rușinea resimțită atunci.