Visele din inima și din mintea mea trec,
Nimic nu stă cu mine-ndelung, toate poartă-aripă;
Dar de la un copil mi-a rămas mângâierea
Unui cântec profund, prezent în fiecare clipă.
Dacă acesta ar trebui să mă părăsească,
Prefer să mor ca-n toamnă frunzele, fără dureri,
Cu lucruri ale căror melodii s-au cântat cândva
Și au fost apoi uitate – ca ploaia de mai ieri.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii efemere a viselor și amintirilor, subliniind importanța cântecului și a mângâierii primite în copilărie. Vorbitorul acceptă ideea dispariției, preferând o moarte senină, asemenea frunzelor toamnei, decât pierderea amintirilor prețioase.