Adevarul e ca nu mai știu ce simt
Dar prefer să mint, ca să te văd zâmbind
Dacă aș pleca, n-ai ști ce te-a lovit
Dacă aș mai sta, ai ști că te-am mințit.
Adevarul a rămas în amintiri
Ca ploile de toamnă, lacrimi în priviri
Și nu e vreo minciună, noi chiar ne-am iubit
Și când ne-am luat în brațe și când ne-am ciocnit.
Tot ce-am trăit noi e de pus pe repeat
Când universul nostru părea infinit
Tot ce-am trăit noi, cine s-ar fi gândit
Că universul nostru a ajuns la sfârșit.
Adevarul e ca nu mai știu ce simt
Dar prefer să mint, ca să te văd zâmbind
Dacă aș pleca, n-ai ști ce te-a lovit
Dacă aș mai sta, ai ști că te-am mințit.
Adevarul mă doare, da’ nu știu să-l evit
Adevarul ne prinde, oricât l-am ocolit
Câteodată ți-asculți inima, chiar dacă rănești
Uneori te oprești tocmai fiindcă iubești.
Tot ce-am trăit noi e de pus pe repeat
Când universul nostru părea infinit
Tot ce-am trăit noi, cine s-ar fi gândit
Că universul nostru a ajuns la sfârșit.
Adevarul e ca nu mai știu ce simt
Dar prefer să mint, ca să te văd zâmbind
Dacă aș pleca, n-ai ști ce te-a lovit
Dacă aș mai sta, ai ști că te-am mințit.
Ce-am avut noi doi, alții n-au găsit
Cât pentru trei vieți noi doi ne-am iubit
Ce avem acum, zi-mi ce ne-a lovit
Știu că simți și tu că suntem la sfârșit.
Adevarul e ca nu mai știu ce simt
Dar prefer să mint, ca să te văd zâmbind
Dacă aș pleca, n-ai ști ce te-a lovit
Dacă aș mai sta, ai ști că te-am mințit
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea unei relații aflate la final, unde adevărul devine dureros, iar minciuna pare o soluție temporară pentru a evita suferința. Naratorul oscilează între dorința de a proteja partenerul și acceptarea inevitabilului sfârșit, reflectând asupra amintirilor și a sentimentelor contradictorii.