– Bade, dorul de la tine
La inimioară-i la mine
Așezat acolo bine,
Dar nu-l spun să știe nime’,
Ție bade ți l-aș spune,
Dar vezi și tu cum e-n lume
Că dacă ne-om despărți
N-aș vrea a te amărî.
Că eu de-acasă de la noi
Te văd bade în zăvoi
Cum duci boii-njugați
Și ai ochii-nlăcrimați
Și atunci gândesc în mine,
Doamne, cât mi-ar sta de bine
Să fiu fluieraș, bădiță,
Să mă ții lângă guriță.
– Eu de-afară din zăvoi
Te văd mândră la război
Cum tragi cu vătalele
Cum îți merg mânuțele
Și atunci gândesc în mine,
Doamne, cât mi-ar sta de bine
Ca să fiu o suveicuță
Să mă ții mândră-n mânuță.
Dragostile când se-adună
Parcă bei rachiu de prună,
Iar atunci când se desparte
Parcă bei pahar de poarte
Că tâmpitul are haz,
Despărțirea-i cu necaz
Și dragostea-i cu giugiuleală,
Despărțirea-i cu mâhneală,
Pe unde mă mână gândul
Fără un rost știu să umblu,
Dar când dau de vreun buclul
Nu mai știu pe un’ s-o-apuc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul și admirația reciprocă dintre doi tineri, un băiat și o fată, într-un cadru rural. Ei își imaginează cum ar fi să fie obiecte apropiate de persoana iubită, dar se tem de despărțire și de suferința pe care aceasta o aduce.