Câtă boală-i pe sub soare
Nu-i ca dorul arzătoare
Carnea de pe trup mă doare
Mă trec ca o lumânare,
Doamne, Doamne, unde Ești
C-am păcate omenești
Și Te rog să mă dezlegi
C-am făcut fărădelegi.
M-aș tot duce drum bătut
Dorul badii ca să-l uit,
Drum bătut din zori în seară
Să uit ce-am pățit ast-vară,
Omul poartă-n suflet dorul
Cum poartă grâul ogorul
Secerat, în snopi legat,
Așa-i dorul blestemat.
De s-ar pune-un dor pe piatră,
Piatr-aceea-ndată crapă
Și de s-ar pune pe-un pomu’
Se usucă ca și omu’,
De-accea dorul se pune
Pe inimă și-o răpune
Azi o țâră, mâine-un pic
Pân-o face de nimic,
Azi o țâr și mâine-oleacă
Până în amar o-neacă.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea profundă a dorului, comparând-o cu o boală mistuitoare care afectează sufletul omului. Se vorbește despre povara păcatelor și căutarea alinării, dar și despre efectul distructiv al dorului asupra vieții.
