Trifoi aș cu patru foi,
De când ești cioban la oi
Am tors lână și fuior
Să nu mă topesc de dor,
De-ai ști câtă grijă-ți duc
Te-ai întoarce-n sat la plug.
De-aș putea m-aș face punte
Pân’ la tine-n vârf de munte,
Aș merge pe vânt, pe ploaie
Și-aș trece peste puhoaie
Că ești singur cu turma,
Singurel ca și frunza.
C-am tot strâns dorul în clăi
Cât pelinul de pe văi,
Am făcut pârâu pe cale
Curgând tulbure la vale
Și de-atâta dor fierbinte
Mă mir cum nu-mi ies din minte.
Să-mi fac seama-așa îmi vine,
Dar de oameni mi-i rușine,
Mi-i urât, mi-i tare greu
Și mă rog de Dumnezeu
Când pe cer norii se-adună
Mi se duce voia bună
Și-apoi când mai și trosnește
Plâng și zic „Doamne-l păzește!”.
Sensul versurilor
O femeie tânjește după ciobanul plecat cu oile la munte. Ea își exprimă dorul profund și grija pentru el, simțindu-se singură și nefericită în absența lui.