Cuvintele ne-au devenit,
garduri pline de rugină,
pe care ne întindem,
rufele murdare,
ale Gândurilor,
și de care nu putem trece,
către Libertatea de a fi noi înșine,
cei rămași într-un Întuneric,
unde rătăcim la nesfârșit,
așteptând trenul Speranțelor,
să oprească și în gara pustie,
a Sentimentelor noastre de plumb,
bântuite de Inimile de Vânt,
ale Singurătății,
care le spulberă țărâna Clipelor,
uscate și reci,
către acel Nicăieri,
care a prins,
rădăcini adânci și amare,
în sângele Zorilor,
Destinului nostru,
Iubire.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de singurătate și deznădejde profundă, în care personajul se simte captiv într-un întuneric interior. El așteaptă o speranță salvatoare, dar este bântuit de sentimente negative și de amărăciunea destinului.