Ziduri de Cuvinte,
șoptite Inimilor de Cer,
ale Speranțelor,
atâtor Stele de Vise,
ce ne despart de noi înșine,
lăsându-ne să rătăcim,
pe Balanța Gândurilor de Plumb,
care ne aruncă în adâncurile,
Disperării,
unde ne înecăm cu Absurdul,
porților ferecate,
ale Destinului,
ce ne-a fost dat,
de Singurătatea unui Dumnezeu,
al Nimănui,
ce ne vroia alături de El,
de parcă nu știa,
că vom fi însoțiți mereu,
de Păcatele Lui Originare,
făurite anume pentru noi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate și disperare, sugerând că destinul și păcatele originare ne separă de noi înșine. Se conturează o imagine a unui Dumnezeu distant, a cărui singurătate se reflectă în experiențele umane.