Vorbe sculptate,
în sângele Inimilor de plumb,
sunt aşezate mereu,
prin muzeele Amintirilor,
pe care le mai vizităm uneori,
striviţi de Singurătatea în doi,
ce ne condamnă,
la depărtări tot mai mari,
în noi înşine,
până ce ne pierdem,
de tot,
sub tălpile grele ale Orizonturilor,
unor Speranţe,
care se prăbuşesc,
sub greutatea întunecată,
fiindcă am devenit,
nişte simple corpuri,
de iluminat,
Cimitire de Cuvinte,
pe care le mai ţinem şi azi,
agăţate de tavanele Gândurilor,
tot mai scorojite,
a căror vopsea de Vise,
pare a fi spălată,
de Lacrimile unui Timp,
ce nu a fost niciodată al nostru,
Iubire.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și singurătate într-o relație, unde amintirile și speranțele se prăbușesc sub greutatea dezamăgirilor. Metafora corpurilor de iluminat sugerează o pierdere a vitalității și a sensului.