Întrebat de Destin,
dacă pot să scriu,
Testamentul propriei mele Iubiri,
i-am răspuns zâmbind rece,
Orizontului gol și indiferent,
al Clipelor secate de noi înșine,
printr-o Lacrimă a Zorilor,
ce-au început să plouă,
cu stropi de Uitare,
peste fruntea fierbinte a Pasiunii,
din care ne clădisem,
undeva-cândva,
castelul din cărți de joc,
al Amintirilor din Viitor,
ce nu credeam vreodată,
că tocmai el,
prin încăperile căruia ne-am promis,
Zorii eterni ai Jurămintelor,
fără să trișăm vreodată,
se va nărui peste Visele noastre.
Sensul versurilor
Piesa descrie deziluzia și tristețea provocate de destrămarea unei iubiri în care s-au făcut jurăminte eterne. Naratorul reflectă asupra promisiunilor nerespectate și a viselor spulberate, lăsând în urmă un sentiment de regret și uitare.