Orașe din plastic, fără glas, fără paznic, pustiu atât de calm,
Aduce în mine, apus din zile de jucărie și la periferie am.
Buze, prăfuite și uscate de sete și frig, lipite de zid,
„Sărută-mă, atinge-mă, ridică-mă, ucid…”.
Grimase, așternuturi albe, nedormite, șifonate lucid,
Bomboane fondante, mucegăite pe tăvițe de argint.
Țipă ferestre cu perdele ce se agită, albe în vânt…
„Țipă în mine iubito, vreau să te aud!”.
Case goale, închise, cu scânduri rânduri, peste uși și cuie-n colțuri de lemn, semn
Ca să-și care moarte în vise, cu scântei din creste, o poveste și te uiți. Și mă tem.
Și mă uiți și iar ne vrem și te uiți și pe tine cea din mine,
Cu un deget, să amesteci în privire.
Și iar mă ține teama,
Și iar îmi cască rana.
„De ce?”.
De acest peisaj alb-negru și trecător, cartea mi-e călător,
Un oraș pustiu, uscat, cărunt de dor, coasa mi-e majordom,
Prin care trec și mor..
Și strângând în pumni, țărâna cea ruginie, apăs scările în pași spre senin,
Cu zâmbetul din nebuni și mâini învinețite, aș vrea să te rețin, dar mă abțin.
Țintuit sub o lume mică, ridic orașe afară, țâșnesc roșii și mari din piept,
Ține-mă de mână iubito, nu vreau să te mai pierd, în aglomerația din ciment.
Orașul mă pierde, cuminte în pietre,
Și pasul în ghete, se teme pe trepte
Și umbra mă tot caută, pe străzile din perdea,
Pierde-te în mine, ca printr-un oraș iubita mea.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de alienare și pierdere într-un oraș rece și impersonal. Naratorul exprimă dorința de conexiune și teama de a se pierde pe sine și pe cei dragi în această realitate urbană apăsătoare.