Bătrâna se scoală cu sfială
Și-și spune pătrunsă a ei rugăciune:
O, Doamne! Trăiască-mi stăpânul herțog
Mulți ani fără număr, din suflet te rog!
Necazul te-nvață să rogi.
Stăpânul ce tocmai intrase pe ușă
Crezu că-i nebună și-i spuse: – Mătușă
Eu chiar am trecut afară pe drum
Când rug-auzi. Te rog să-mi spui cum
Necazul te-nvață să rogi?
Opt vaci am avut, și singuru-mi bun,
Bunicul Domniei și-al nostru stăpân
Luă cele bune la dânsu-n izlaz
Lăsându-mi bordeiul cuprins de necaz.
Necazul te-nvață să rogi.
Blestemu-mi l-ajunse prin morții-mi copii,
Puțin dup-aceea stăpânul muri.
Părintele vostru urmă al său pas
Și numai trei vite de atunci mi-au rămas.
Necazul te-nvață să rogi.
Domnul dreptate făcu și-astă dat’,
Căzu de pe cal, murind blestemat,
Dar locu-i luat-ați și atuncea din trei
O vită-mi rămase, ce drept să mai ceri?
Necazul te-nvață să rogi.
De vine fiul urmându-l pe tată
Îmi ia de pe suflet și ultima vacă.
O, Doamne! Trăiască-mi stăpânul herțog
Mulți ani fără număr, din suflet te rog.
Necazul te-nvață să rogi.
Sensul versurilor
O văduvă își pierde averea din cauza lăcomiei stăpânilor și, în ciuda nenorocirilor, continuă să se roage pentru ei, considerând că necazul este o lecție. Ironia situației subliniază absurditatea loialității oarbe.