Eugeniu Speranţia – Inelul Cu Safir

În raze arămii de-apus când am plecat,
Inelul cu safir în deget ţi l-am pus
Şi-am spus: „Să te gândeşti mereu
La cel ce ţi l-a dat”.
Şi-n raze arămii de-apus
Încet m-am dus.
Dar când departe, -n luptă, -nflăcărat
Muindu-mi spada-n sânge de păgân,
Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,
Tu.. ai zvârlit inelul cu safir
În fundul lacului din parc.
Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea
Şi ţi l-a pus în sân
Pe când dormeai pe mal.
Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,
Străpuns de-nveninatele săgeţi,
Tu ai zvârlit inelul cu safir
În fundul râpei negre şi adânci
Din care iese abur otrăvit,
În care şi ecoul a murit.
Dar hidra fioroasă l-a găsit,
Şi-ncet târându-se pe stânci,
Ţi l-a adus, – şi ţi l-a pus în sân
Pe când dormeai într-un hamac de flori.
Dar tu ai azvârlit din nou,
Ai azvârlit inelul cu safir
În fundul unei gropi din cimitir..
Şi-acum, când eu sunt mort şi putrezit,
Şi când tu dormi în caldul tău alcov,
Nu te trezi, căci spectru-mi a venit
Să-ţi pună-n sân inelul cu safir.