Eusebiu Camilar – Închinare Către Udeșteni

Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini și unchi,
Să vă depun, cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi.
Doar datorită ție, bună mamă,
Eu, Eusebiu, fiu de opincari,
Acuma stau la masă cu domni mari,
Și uit de unde vin și cum mă cheamă.
Și trebuia s-ajung doar popă-n sat,
Să cânt la morți, să beau la cumetrie,
Dar am ajuns și la Academie,
Deși nu sunt, de vreme, consacrat!
E drept: acolo, oameni cu rutină
M-au socotit nepotrivit și iar
Au hotărât să scoată la lumină
Cultura mea, de la abecedar,
Dar n-au avut ce cerceta, săracii,
Și au mișcat din nas, în unison
Când mi-au aflat pe herbul din blazon
Opinca, sapa și cu coada vacii.
Bătrână mamă, mi-ai cărat cu sacul,
Atâția ani, merinde la oraș,
Dar eu am fost la carte tot codaș
Și-am năzuit tot înapoi, ca racul.
Și-așa se face că prin glodul moale
Nu umblu azi cu Biblia în mâini,
Nu mă apucă rațele de poale
Și cu potcapul nu azvârl în câini,
Ci stau adesea la Academie,
Pe-un jilț adânc și moale și înalt,
Și-n loc s-ascult cum bâzâie un psalt,
Ascult probleme de filologie.
Și-adesea ori, când lupta de idei
Se desfășoară mai înflăcărată,
Mi-i fruntea ca o stâncă, detunată
Sub fulgerele unor prometei. –
Și când colegii urcă-n lumi abstracte,
Arhangheli albi pe nalte scări de foc,
Aud cum cad solemne cataracte..
Și-mi amintesc că-n lume e un loc,
Cu-o turlă de biserică străveche,
Cu nuci rotați, cu ulmi și cu stejari,
Și-un cimitir cu poartă strâmtă, veche:
Acolo dorm bătrânii Camilari.
Și-l văd cum urcă, ispășind calvarul,
Spre cimitir, ca un Cristos plugar,
Ducând pe umăr crucea de stejar,
Scrâșnind, Ion al Tomii Camilarul,
Căci și-a cioplit-o singur, din topor,
Încredințat că n-o să aibă cine,
Că din adâncul lumii nu-i mai vine
Feciorul haimana și scriitor..
Și-așa, el singur și-a-ngropat, din vreme,
Această temelie de stejar,
Când îngerul cu coasa o să-l cheme,
Să fie gata, bunul gospodar..
De-ai mai trăi, bătrân păstor, și faur
De cruci de lemn, eu, fiu-nstrăinat,
Te-aș îmbrăca într-un suman de aur,
Și ne-am plimba măcar un ceas prin sat
Să se adune lumea, să se mire,
Să tot grăiască, săptămâni și luni,
Că ți-am adus acest suman de mire,
Eu, fiul tău pierdut între furtuni..
Îți amintești când am venit acasă,
Bătrână mamă? Câți s-au minunat!
Că ți-am adus năframă de mătasă,
Eu, fiul tău pierdut și-nstrăinat!
Acum, în timp ce îmi ascult colegii
Înalte subiecte dezbătând,
Te văd mereu la poartă așteptând,
Și întrebând flăcăii și moșnegii,
Pe drumul dinspre râu de nu zăresc
Un călător.. Și cum tresari deodată,
Când cântă, la portița descuiată,
Cocoșul alb cu coif împărătesc..
Și săptămâni și luni cocoșul cântă,
A oaspete, și tu mereu tresari, –
Dar fiul tău pierdut, bătrână sfântă,
La masă șade între domnii mari,
Și-și amintește numai câteodată,
Când vede fremătând un pom înalt,
Sau altul, cu tulpina aplecată,
Genunchii grei smulgându-și din asfalt;
Îi vine-atunci îngrozitor să geamă,
Sub smoală-și simte inima arzând!
Iar când zărește plopi în șir, urcând
Spre marile amurguri de aramă,
Mai vede-un om înfățișând calvarul,
Urcând un deal, ca un Cristos-plugar
Ducând pe umăr crucea de stejar
Scrâșnind, Ion al Tomii Camilarul..
Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini și unchi,
Să vă depun cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi!
Cu-atâta m-am întors! Și orişicine
Să hotărască în sobor, acum,
De-am folosit prin lume, rău sau bine,
Dinarul dat, când am pornit la drum..