Eugeniu Măgirescu – Ochii Fratelui

Măi frate, iubite, măi frate,
Peste lume, peste viață, peste toate
Căzuți într-un vis tricolor, dintr-un fulger,
Din brațe albastre de înger,
Sau poate
Brânciți de viață din spate,
Buluc peste mări de păcate,
Ne-ntâlnirăm buimaci pe maidanul cu moarte.
Și ochii, târcoale rotunde sub pleoape,
Scurmară de-aproape
În celălalt un semn de întrebare:
Cu care din lume m-aseamănă oare?.
***
Ne-ntâlnirăm cruciș într-o fugă;
Tu, cerșetor, numa-n bețe, eu, slugă.
Pe-o prispă rotundă, un demon dibaci
Ne-ncerca neputința-ntr-un șfichi de gârbaci.
Și noi coboram, după tobă, o scară,
Fără urcuș, fără sfârșit, fără uși în afară.
Înșurubați în vârtejuri afunde,
Nu știam nici când ne-om opri, nici unde.
***
Ce tare doream să te văd! Mă mușcase
Turbarea, în suflet, în carne, în oase.
Eram trepăduș vândut la stăpân
Pe-o claie de bâte și-o nuntă de vipere-n sân.
Și lupii roiau după mine în raite
Cu pofte-ntărâtate, de haite.
Peste tot m-așteaptă numai chin, numai silă,
Și cât n-aș fi dat, Doamne, pe-o brumă de milă?!
Dar iată,
Deodată,
Tresărind parcă, din lumea cealaltă,
La marginea lumii, o haltă,
Un frate, o mamă, un tată
În tine-i vedeam pe toți laolaltă..
Ne-ntâlnirăm buimaci pe maidanul cu moarte,
Departe de viață, de lume departe.
Dar oare ce ape, ce zid ne desparte?
Stăm țepeni, cu limbile-n frâie,
Cu toată spovada de vorbe-n călcâie,
Ca niște nevolnici, cu simțuri molâie.
***
Dar ochii, ah, ochii, ce tainițe scociură ochii??
Lumini înceate, văpăi sugrumate, sau Dochii??
Ostroave domoale, cu vise sirepe,
Ce taină alungă prin stepe??
Ce verzi naufragii întâmpină-n vreme,
Văzând geamandura cea albă, cu steme?
Când apele nalță, mereu, talazuri pe prund,
Bulboane adânci cu mărgeane la fund,
Cum licăre-n vreme, cum ard, cum pătrund!!
Ca niște păduri ce-și așteaptă haiducii,
Ca niște fântâni, ce-și adapă nălucii,
Plutind pe sub apa molâie,
Sărată, îmbie, mângâie,
Se-nchid, se deschid și mi-e teamă, spun tot.
În apele astea n-am voie să not.
O haită se linge de sânge pe bot:
– „Te scarpin îndată, privirea-n pământ!
Deseară la probă-n mormânt!!”
Și iar mă supun, mai ucis, mai înfrânt,
Cine-am fost, cine sunt, cine-am fost, cine sunt!
Voiam să-ți strâng mâna măcar, să văd, dacă nu
Ai mușcat din otravă și tu.
Și-ai văzut cum m-a strâns în călcâie tigoarea?
Uf! Câtă osândă-mi mai știe spinarea!
Cu sufletu-n bețe, cu umerii-n suliți,
Mă-mpinseră demonii-n uliți,
Mascat după fostul meu nume
Anume,
Să vând mătrăgună și lanțuri pe lume.
Nu știu ce minune-mi mai ține
Bordeiul cu suflet, pe-atâtea ruine,
Și tare mi-e silă de mine.
Joc farsa pe sârmă, trag sfori și-nghit săbii.
Frământ în măsele-un vulcan de otravă
Și scuip mușuroaie aprinse de lavă,
Pe aripa visului nostru, firavă,
Pe inima țării, bolnavă.
Nu mai știu nici să râd, nu mai știu nici să plâng,
Mi-au murit coterașii sub umărul stâng,
Iar gându-mi tânjește prin scorbura minții, nătâng.
***
N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,
Sunt calfă la diavol, cu suflet cu tot.
Nu vezi cum te-aștept, c-un balaur în cârcă
Și-n orice cuvânt, cu-o năpârcă??
M-au trimis să te-atrag într-o cursă, măi frate,
Să-ți dau brânci în curmei, pe la spate.
Și n-am cum să-ți spun să ferești la o parte.
Mi-e frică de oameni, mai tare
Ca de judecata cea mare
De care
Parcă-am uitat că m-așteaptă dosare..
Aici e stăpân stârpitura
Cu lanțul, cu biciul, cu ura,
Minciuna călare pe toată făptura.
Pune urechea colea,
Pe inima mea,
Și-ascultă, măi frate,
Cum bate,
Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică și tace,
C-o strânge de gât și pe ea un răgace.
Și tace, și tace, și tace,
Și curge prin sânge, în ritm de gârbace.
***
De câte ori gândul și-nalță lăstunii,
Mi-astâmpăr în suflet cărbunii,
Cu spumă amară, din gușa minciunii,
Și câtă osândă mi-năbuș în piele,
Când știu că cerul tău, frate, măcel e,
Iar eu îți dau iama cu barba prin stele..
Privește-mă-n față! Cât de mult te iubesc
Și totuși te vând pe-un gârbaci diavolesc.
Privește-mă-n față, nu-ți pot spune-un cuvânt.
Cine-am fost, cine sunt, cine-am fost, cine sunt..
Dar ochii, cu cânturi de dragoste, ochii,
Pătrunzând prin cernitele inimii rochii,
Scot îngeri curați, de lumină,
Ce bat din aripe o eră divină.
La marginea genei, sub o vânătaie,
Rostesc săvârșirea minunii, auguri de văpaie,
Cum, plâng, Căpitan Nicolaie??
Măi frate, iubite, măi frate,
Și tu porți în ochi mușcătură de moarte,
Ce s-a ales din credințele noastre curate?!