Norii se rup pe pori în sărut
Iar stelele cad în asfalt un minut
Întind să le prind, închid ochii fiindcă
Urmează un „dansează” lângă piept mi se așază.
Lumânări pâlpâind parcă sunet de fitil
Jocuri de artificii pt jocul de copil
Pe mâini șiroind sânge rece în contrast
Cu cel pompat în vene.
Un pas, apă la genunchi, doi și-n ureche
Vals printre valuri, suflet lipit de piele
Înot către cerul meu, în piept nodul greu
Se dezleagă de tot pe alunecări de stări
Adulmecări de mări și toate ploile de iarnă
Le arunc din trup în canal cu tot cu ambalaj.
Strânge-mă, atinge-mă
Stinge-mă, împinge-mă
Strânge-mă, dezordonează-mă.
Fii doar ploaia mea, lasă restul baltă
Fii doar ploaia mea, nu lăsa restul altădată
Fii doar ploaia mea.
Refren: Picură în pene, picură pe plete, picură pe frunte
Picură pe gene, picură pe gură, picură în perne
Picură în noi, curcubeu în vene.
Intind mâinile spre cer și întâmpin plânsul ser și mă bucur
Ca un copil
De cerul ce se-ncruntă-ncătușat și se apucă de udat și-și
Plimbă pruncii pe asfalt și zâmbesc și eu
Topit și amorțit de picăturile de ploaie ce mă îneacă-nlanțuit
Ca niște fire de nisip
Mă acoperă deșert lichid și se scutură morbid, tot plânge-n vid
Atârn doar de un cârlig, mă înmoi și ochii-nchid, simt cum curg adânc subit
Doamne, ce-am întinerit, te iubesc ca la sfârșit, norii îmi zâmbesc cărunt
Cascada îmi e mormânt, port acum topit veștmânt, pielea se strânge mărunt,
Răcorit-am sufletul, prinde-mă de mână acu’, răcorit-am sufletul căci
Izvorul meu ești tu, răvășește-ne-ar tunetul, prinde-mă de mână acu’,
răvășește-ne-ar tunetul
Răcorit-am sufletul.
Strânge-mă, atinge-mă
Stinge-mă, împinge-mă
Strânge-mă, dezordonează-mă.
Refren x4
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație intensă și transformatoare, folosind ploaia ca metaforă pentru purificare și renaștere emoțională. Protagonistul se abandonează sentimentelor, găsind o formă de eliberare și reîntinerire în această experiență cathartică. Iubirea este văzută ca o forță elementară, capabilă să transforme și să curețe sufletul.