Un șirag de sunete se zbenguie în mine,
Sărate și calde.
Mă împinge spre hăuri
Și-mi amețește creierul-cuțitul
Precum mirosul de trandafir.
Privirea e învăluită
De greutatea galbenă a unui gând de malarie.
Strig, mă sufoc,
Dar ei nici nu mă privesc
Și mă ajunge muțenia zilelor scurse.
Aburul întemnițat al tainei
Se lasă straturi, straturi peste visele mele.
Trecutul meu e răvășit de colțul lupului,
Iar ziua de mâine se clatină
Precum visul pendulei.
Un gând mă apasă viril,
Temător și fără întoarcere
Și printr-o respirație
Îmi spulberă toate pornirile,
Iar eu sărut vântul.
Ard în flăcări
Acum toate amintirile mele
Și sunt cuprins de un alb fără margini.
Totul e încordat. Chiar și ultimul pai.
Și o funie e în balans.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de blocaj emoțional și disperare profundă. Protagonistul se simte sufocat de amintiri și gânduri negre, incapabil să găsească o cale de ieșire din această situație apăsătoare, culminând cu un sentiment de resemnare și apropiere de final.