I
Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine,
De mii de ani natura, în setea de mai bine,
Se luptă să deschidă desăvârșirii cale ─
Și tot mai mult împarte din darurile sale:.
Dă sufletului aripi și trupului vigoare,
Femeii frumusețe, iar geniului scântei ─
Și pas cu pas se-nalță eterna creatoare,
Visând să dea luminii un neam de semizei..
Dar uneori, de muncă, maestrul obosit e:
Privirea cade-n neguri și dalta e săracă;
Furat de somnul minții, ca un copil se joacă,
Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite.
Apoi le pleacă legii de fier: Cei slabi să piară,
Să nu le dea viața nimic din câte-or cere!..
Dar a venit un geniu al milei, o fecioară,
Ș-a fost înduioșată de-a lor îngenunchere.
Ea vrea să nu mai plângă în întuneric nime,
În orice ochi să vadă surâsul fericirii;
Din toți să facă vulturi setoși de înălțime ─
Să vindece cruzimea și rătăcirea firii..
Și peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeri
Ea își ridică dreapta: „Aș vrea să nu mai sângeri..
Atâtea inimi urcă pe scările cerești
Și numai tu rămas-ai țarinei să slujești..
Sus fruntea! E o lume ce n-ai văzut-o încă:
Viața năvălește cu furia dintâi,
Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncă ─
Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!…
Făclia vieții tale primească iar lumină!
Prea timpuriu o stinge destinul nempăcat!
Ai numai o viață, și ar fi fost păcat
Să mori făr-a cunoaște comoara ei deplină..
O, dragii mei prieteni! Luptați, cântați, iubiți..
Să faceți o virtute din setea de plăcere!
Rămâneți pururi veseli ─ nebuni și fericiți ─
Drept mulțumire, zâna numai atât vă cere..”.
II
Cum cată pruncul mâna să și-o poarte,
Spre tot ce vede: chipuri, năluciri,
Că pentru el nimica nu-i departe
De dulce-amăgitoarele-i priviri;
Așa râvneau la strălucirea toată
Copiii slabi ai neclintitei firi;
Abia născuți la viața-adevărată,
Cereau pe frunți cununi nemuritoare,
Doreau avânt ca vulturii, măreții, ─
Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare
Să soarbă până-n fund paharul vieții..
Dar brațele-n curând cad obosite..
Departe-au fost fugarele lumine!
Iar roade, ce păreau că vin de sine,
Acum cer să fie cucerite..
În braț și-n suflet, li-i puterea ─ moartă,
Căci blestemul cel vechi și azi îl poartă;
Dar în trudiții ochi, în grai, în vine,
Trăiește pururi dorul de mai bine..
„Din milă ne-ai clădit o lume dragă,
Dar înțelesul ei ni se ascunde;
Căci încă n-am cules o roză-ntreagă,
Iar de-am râvnit la cer ─ aripi, de unde?
Puternic curge al vieții dar,
Comori curate ne ațin cărarea;
Ci-n veci păşim spre ele în zadar,
Căci fug mereu, cum se strămută zarea..
Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino!
De nu poți tu, ce duh ne-ar ajuta?
Ucigătoarea noastră sete-alin-o,
Sau dă-ne tot din îndurarea ta..
Ca o statuie-n veci nedezvălită
Ne-apare fericirea, doamna vieții,
Dorită pururi, pururi tăinuită ─
Îndură-te, și rupe-i vălul feții..
Mulți înecați de-a ei lumină nouă,
Piciorul drept plecându-l în țărână,
Vom ține strâns cu brațele-amândouă
Genunchii tăi de marmură, o, zână!
Iar ochii umezi vor căta la tine ─
Va fi o clipă de-adorări senine
Pe care lutul nu o poate spune;
Doar câțiva fericiți o zic din strune ─
Noi n-avem decât lacrimi și suspine..”.
Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată:
„De n-ar fi margini în puterea mea!..
V-am arătat lumina-adevărată ─
Luptați acum, s-ajungeți pân la ea!..
Un veac întreg cu voi de aş rămâne
Și de v-aș da tot cerul, stea cu stea,
Un adevăr veți înțelege mâne,
Că fericirea tot nu voi putea:.
E o copilă dulce și curată,
C-o lacrimă în ochii ei cerești
De toți s-ascunde, rareori s-arată:
Atunci când singur tu o cucerești..”.
III
.. Iar tânguirea lor creştea furtună ─
Nici zâna nu putea s-o mai aline;
Ș-au recăzut în oarba lor genună
Acei ce n-au putut trăi prin sine..
Au sfâșiat și sufletul copilei ─
Cât bine semănase ea pe cale!
Și numai flori cernite, numai jale
A răsărit din lacrimile milei..
Zeiță, tu, eternă bunătate,
De-i întâlni, în lunga ta cărare,
Robi și nevolnici, suflete-nserate,
Treci înainte, lasă-i în uitare!..
Ființa lor, de când a fost creată,
Robie și-ntuneric numai strâns-a;
Dar este lină și neturburată,
Nici o dorință nu veghează-ntr-însa ─
Să nu-i trezești!..
În temniți, prin zăbrele,
Străbate raza-ndepărtate-i stele:
Se pare că un duh prin sfinte sfere
Coboră-n casa morții mângâiere..
O geniu luminos! Ar fi mai bine
Să-i uiți pe-acei ce s-au uitat pe sine..
De ce le chemi trecutu-n amintire
Cu mângâierea ta?
De ce să-nvii cu slaba-ți licărire
Nebuna, vechea dragoste de viață,
Când nu au drept la ea?
Retrage-ți mângâierea ce-i înghiață!
Apui, apui mai repede, o, stea!..
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta umană pentru fericire și împlinire într-o lume imperfectă. O zeitate încearcă să ajute oamenii, dar aceștia nu pot atinge fericirea decât prin propriile eforturi. Finalul sugerează că uneori este mai bine să lași în pace pe cei care s-au resemnat cu soarta lor.