Pe cine știe ce absurde file
Te reașez cu scrisul meu stângaci,
În numele durerilor umile
Și-n ultimă adresă te prefaci.
Erai pierdută, nici nu știu pe unde,
Fără voință, fără crez moral,
Ca victimă a vrerilor afunde
De-a face totu-n cel din urmă hal.
Mă tem că vei cădea, la orice țipăt,
Nepregătită de-a trăi firesc,
Și te consumă fiecare slipăt
Iar eu te și distrug, cât te iubesc.
Nici nu mai știu să scriu această limbă,
Ești nebunia fără nici un grai,
Obsesia pe chipul tău se plimbă
Și tu unei plăceri de sclav mă dai.
Revanșa treji și teferi ne păstrează,
Te beau într-un pahar născut amar
Și pofta ta se recompune trează
Când eu sub mâna ta de foc tresar.
Te scriu din gând și carnea ta miroase
A felul cum pătrund în carnea ta,
Și te răzbuni când îmi pătrunzi în oase
De parcă să mă-mparți în pumni ai vrea.
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație toxică și obsesivă, marcată de distrugere reciprocă și dorința de răzbunare. Naratorul descrie o luptă internă între iubire și ură, capturând intensitatea și durerea unei conexiuni autodistructive.